Dragoste sau carieră?

Dragoste sau carieră?

În ultimul timp m-am lovit foarte des de o problemă, și anume cea a alegerilor în viață. Una dintre cele mai importante întrebări pe care și-o pune fiecare persoană cel puțin o dată în viață este dacă să aleagă dragostea sau cariera.

Pe parcursul vieții ne întâlnim cu situații foarte complicate. Trebuie să alegem la ce liceu să mergem, la ce profil, apoi să alegem facultatea, orașul, poate chiar țara în care vrem să studiem, apoi, mai târziu, trebuie să ne alegem un loc de muncă, să acceptăm sau nu un job, să ne mutăm sau nu din orașul în care locuim…. Sunt multe….

            Acesta este traseul obișnuit, normal pentru orice om. Situația aceasta, ce poate părea pentru unii suficient de complicat, se complică și mai mult după ce apare dragostea. Ea poate apărea oricând pe acest parcurs. Dacă apare atunci când suntem copii, decizia este mai ușor de luat. Suntem conștienți că la 14 ani nu este dragoste adevărată și că liceul nu este o piedică în calea fericirii. Dacă persoana pe care o considerăm a fi „jumătatea” apare în timpul liceului tot acum apar și problemele. Suntem mai maturi și mai independenți. Am întâlnit cazuri în care decizia cu privire la facultate au fost luate astfel încât să se potrivească cu alesul/aleasa inimii. Este oare înțelept așa? Ar trebui să ne croim viața doar pe baza unui impus de moment, a unei persoane care poate mâine dispare cu tot cu visele noastre?

            Deși poate părea mai ușoară, perioada de după terminarea facultății este și mai complicată. Trebuie să luam decizii ce ne vor marca iremediabil viitorul. Dacă suntem singuri este mai ușor. Decizia ne va afecta doar pe noi, fără a fi datori față de o altă persoană. Dacă suntem angajați într-o relație trebuie să ținem cont de ceea ce ne afectează pe „noi”, și nu doar „pe mine”.

            Peste tot în jurul meu găsesc exemple în acest sens. Persoanele care nu sunt angajate într-o relație serioasă au mai mult succes, mai multă mobilitate și mai multe șanse. Mă întreb oare dacă sunt și mai fericite… căci în definitiv la asta se rezumă totul… la fericire. Depinde de fiecare în parte.

            Am ajuns la o concluzie. Fiecare tânjește după ceea ce îi lipsește. Cine are o carieră de succes dar este singură va căuta, mai devreme sau mai târziu, un suflet care să îl aștepte acasă. Cei care au acest suflet cald vor căuta succesul pe plan profesional. Este o lege a firii. Important este să găsim un echilibru. Și cel mai important este să nu renunțăm la noi pentru nimeni. Când se lasă seara și rămâi doar tu cu tine să poți zâmbi și să adormi liniștit și fericit.

            Pentru a lua o decizie în această problematică ține de fiecare în parte. Trebuie să te cunoști foarte bine și să știi cu adevărat ce îți dorești. Și să nu ai regrete. Dacă regreți înseamnă că nu ai ales bine.

            Așadar, a alege între dragoste și carieră nu este un lucru ușor. Ideal este să nu fim puși în fața unei astfel de dileme. În viață însă nimic nu este simplu, nimic nu se desfășoară așa cum ne imaginăm noi. De aceea, trebuie să ne asumăm alegerile și să nu renunțăm.

Iubirea din tinerețe… trăiri și amintiri frumoase

Iubirea din tinerețe…

            Pornind de la articolul anterior mi-am amintit de un caz auzit recent… ce faci când te întâlnești – întâmplător sau nu – cu o veche iubire, IUBIREA din tinerețe?

Grea întrebare…

            Eu consider că iubirea este un dar de care nu toți oamenii au parte. Poate mă veți contrazice, dar am întâlnit astfel de cazuri. La tinerețe (acum mă refer la perioada 17-20 de ani) dragostea este euforică… și ceea ce este mai interesant este că nu trebuie neapărat să fie împărtășită. De cele mai multe ori aceasta este perioada în care  au loc adevărate drame, „tragedii” sentimentale, ce fac ca toată lumea să se prăbușească în jurul bieților îndrăgostiți.

            Să spunem că dragostea a fost… și s-a terminat. Fie că a existat o relație, fie că nu, la revederea persoanei în cauză inima tresare. Inima, biata de ea, simte că iese din piept, sângele năvălește în creier și, ce este și mai grav, în obraji, făcându-ți fața să se transforme în cel mai mare trădător de pe pământ! Ce să mai faci într-o astfel de situație? Ce? Să zâmbești și să spui, politicos, „Bună!”.

            Ușor de zis. Poate este mai ușor de făcut atunci când îți dai seama că  persoana respectivă nu mai este cum era… sau cum ai văzut-o tu atunci… Nu mai are același păr frumos, același corp tras prin inel, același zâmbet răvășitor. Uneori s-a schimbat omul… alteori te-ai schimbat tu… alteori (de cele mai multe ori) avem ochii deschiși.

            Cel mai greu este însă atunci când ne dăm seama că este cel puțin la fel de frumos/frumoasă și că încă îți atrage și îți amorțește în același timp toate simțurile. Anii care au trecut peste el/ea au adăugat parcă mai multe trăsături frumoase, au accentuat finețea pașilor, au transformat zâmbetul în mister și au făcut ochii să fie mai albaștri decât erau odată. Asta da încurcătură! Îți amintești brusc toate momentele frumoase petrecute împreună dar, mai ales, că nu te-ai îmbrăcat în haina cea nouă care îți vine mai bine decât „treanța” asta ce atârnă pe tine. Printre înjurăturile la adresa grabei care te-a împiedicat să îți pui ceilalți pantofi și gândurile legate de pachetul de gumă de mestecat pe care nu l-ai luat la tine îți dai seama că și iubirea tinereții tale te privește. Of! și sângele acesta care face ca fața să ia foc și să trădeze!

            Ai încurcat-o definitiv. S-a oprit să vorbească cu tine, iar tu nu poți să legi 2 cuvinte! Urechile îți țiuie, iar gura este parcă tot mai încleștată! Ce să-i faci? Asta este iubirea.

            Oricum am fi, oricât de duri, răi sau insensibili am fi sau credem că suntem, peste o astfel de experiență nu ai cum sa treci fără să te afecteze. Și dacă totuși ai trecut… atunci nu a fost iubire.

            Am mai spus și o susțin: dacă este iubire adevărată, va dura o viață. Dacă nu…

            Iubirea din tinerețe este specială. Oricum ar fi ea. Este cea care îți dă aripi. Uneori ea continuă toată viața și se transformă într-o relație trainică. De cele mai multe ori ea se consumă repede și se transformă într-o amintire. Uneori ne amintim cu tristețe de ea. De cele mai multe ori ea este un motiv de melancolie „pozitivă”, de amintiri dragi și trăiri unice. Iar revederea acelor ochii ne face să ne simțim iarăși tineri!

De ce înșelăm?

De ce înșelăm?

(va urma și partea a doua: „De ce suntem înșelate/înșelați?”)

            Așadar, de ce înșelăm?

            Întrebarea aceasta mă urmărește de multă vreme, însă nu am reușit până acum să găsesc un răspuns.

            Ideea de la care am pornit este, așa cum bănuiți, înșelatul în dragoste. Însă, pentru a răspunde la probleme de dragoste cred că trebuie să pornim – dacă nu mereu, atunci măcar în 90% din cazuri – de la viața „cealaltă”, de la relațiile și viața de zi cu zi. Așa se întâmplă și acum: eu cred că cei care înșeală – fie că este la piață  sau în dragoste – o fac pentru că pot și pentru că speră sau cred că nu vor fi prinși.

            În ambele cazuri se aplică cam aceleași reguli. Mulți vor spune că atunci când înșeală în dragoste o fac pentru că partenerul de cuplu „a meritat-o!”; cel de la piață va spune că tot clientul e vinovat, că „a căutat-o” – era prea „fițos” sau l-a sucit prea mult pe vânzător.

            Sunt și cazuri (destule!) în care cel în cauză spune că este prea nefericit, că nu primește suficientă atenție, dragoste, apreciere sau nu îi sunt satisfăcute toate nevoile. Și atunci este nevoit să își caute alinarea în brațele altcuiva… disponibil să ofere toate acestea… departe de alte obligații… Pentru a continua paralela cu „piețarul” nostru, și cel de la tarabă poate afirma în propria sa apărare că a înșelat pentru că nu este mulțumit de… preț, vânzări, chirie… și atunci caută să obțină profit pe orice cale, prin orice mijloace.

            Una dintre scuzele mere preferate – dacă pot spune așa (deși sună foarte ciudat!) – este aceea a iubirii din tinerețe. Reîntâlnirea cu un fost iubit/fostă iubită din tinerețe sau chiar din copilărie poate reînvia multe sentimente pe care le considerai moarte demult și la care nu te-ai mai gândit… Și apare dorința de a aduce puțin din acea perioadă în prezent, pentru a trăi iarăși clipele frumoase de atunci… Până aici nu este nimic greșit (sau aproape nimic)… Problema apare abia atunci când se merge prea departe… dacă relația de atunci a fost completă, poate vei dori să retrăiești totul… și atunci se ajunge la situații fără întoarcere… Există și o a doua variantă: poate vei dori să faci acum ceea ce nu ai putut sau nu ai vrut să faci atunci. Acum se complică și mai mult situația. Dacă am vorbi despre altceva ar fi o situație de înțeles… vrei să vezi cum ar fi fost (sau, ca să fiu rea, „să vezi ce ai pierdut!”). Însă trebuie să te gândești dacă cel ce te așteaptă acasă merită… dacă merită să îi faci asta…

            Cea mai des întâlnită scuză este aceea că „s-a întâmplat doar o dată, o singură dată și, logic, nu se va mai întâmpla”. Să fie aceasta o scuză? Doar pentru că s-a întâmplat o singură dată și pentru că își cere scuze trebuie să iertăm? Este oare suficient? Este corect?

            Și totuși… acestea sunt scuze, sunt pretexte… încercări de a ieși cu obrazul și conștiința curată. Am dat doar cele câteva exemple care mi-au venit în minte acum… sunt convinsă însă că sunt mult mai multe. Cel mai dureros este că unii înșeală doar din plăcere sau, așa cum spuneam la început, că o fac pentru că pot.

            Unele cazuri sunt de înțeles. Unele. Foarte puține. Poate voi fi acuzată pentru asta, însă vă spun cu sinceritate că am văzut cazuri în care ambele părți aveau dreptate. Și cel care înșela putea fi înțeles, dar și înșelatul. Atunci? Ce este de făcut?

            Poate mă ajutați voi să aflu răspunsul la această întrebare…

            Mulțumesc!